"Viata e o serie de actiuni generatoare de vise si regrete. Daca e sa cântarim rezultatele, devenim tristi". Nu demult, era sa-mi scape trecutul printre degete. O clipa de neatentie si era sa cada facându-se una cu pamântul. Nu stiam ca, daca reusesti sa aduni atâtea sperante pentru viitor, risti sa se desprinda trecutul de pe tine. Nu am mai asteptat sa îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a facut inima sa se revolte cu batai necontrolate. Când l-am prins, am simtit o dezordine în mine, de parca ceea ce eram a stat sa dispara. L-am sarutat ca un nebun când l-am zarit intact. L-am repus alaturi de sentimentele de ura pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângaciile mele. Nu îmi imaginez cum ar fi viata mea fara a nu ma gândi înapoi. Îmi place sa cred ca nu regret nimic, desi gasesc atâtea lucruri pe care le-as fi facut altfel. Analizez încontinuu, ma remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc sa înteleg. Nu regret, doar mi-e teama ca ma va uita. Mi-e teama ca dorul ce se naste în mine nu e reciproc, el sa fi uitat cine a fost lânga mine si ce am fost eu când eram împreuna. Derulez filme si ma ciupesc când visez fara sa ma gândesc la consecinte. Visez ciudat. Visez putin.
Timpul trece... Ma îndoaie, îngâna amintiri si sentimente prafuite. Nu ma mai cunosc, nu îl mai cunosc. Glasul impunator pe care mi se pare ca îl aud printre blocurile de gânduri sumbre ma face si mai confuz. Poate daca as îndrazni sa îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndata ce mi-as desparti buzele. Poate îmi voi pierde mintile în linistea asta. Nebunia pe care o astept cu atâta ardoare va iesi din mine ca o voma necesara. Simt ca aceasta cariera în autodistrugere devine un cliseu. Îmi strâng corpul în brate si astept sa ma încalzesc. Blocat de la inima în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afara, duc dorul celui de demult, stiind ca nu o sa-l revad prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca si cum ar fi doar praf. Toti îmi pareti la fel. Semanati cu el. Aceleasi buze, acelasi par negru în care mi-as putea încâlci cu usurinta degetele, aceleasi gesturi... sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul dupa tosi. Umbre de care m-as putea îndragosti pâna la urma. Inima îmi tresare... Ma îndragostesc de tristetea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e ca m-am crezut nevinovat pâna acum, când eu... eu trebuia sa tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu